Casa părintească…
Meditație la Parabola Fiului Risipitor
Un om avea doi fii (Luca 15, 11), așa începe parabola fiului risipitor. Chiar dacă prezența mamei se subînțelege doar, avem imaginea unei familii cu doi băieți ajunși fiecare la vârsta desprinderii de casa părintească. Solicitarea celui mai mic dintre fii pare legitimă, la o primă vedere. A crescut și consideră că este momentul să-și croiască o viață pe cont propriu. Sfânta Scriptură ne recomandă, explicit, acest lucru: De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup (Efeseni 5,31). Însă, dezlipirea de casa părintească are un scop precis aici: căsătoria, viața de familie. Ca o paranteză, două sunt căile pe care orice tănăr este îndemnat, de învățătura noastră de credință, să meargă: 1. căsătoria sau 2. călugaria. În afara acestora pericolul risipirii este iminent și el se vede limpede în atitudinea ambilor fii. Cel mic se risipește în plăcere iar cel mare în agonisirea lucrurilor materiale.
Revin însă la cererea fiului mic. Deși este legitimă el n-o face din dorința de a intra în rănduiala firească a vieții, ci purtat de instinctul păcătos, de concupiscență. Își imaginează o viață fericită departe de privirile celor dragi, departe de mustrările de conștiință pe care le-ar avea oricine gândindu-se la părinții săi: Când șezi în mijlocul celor mari, aduți aminte de tatăl tău și de mama ta, ca nu cumva de față cu ei să uiți de tine și să te porți ca un neisprăvit (Iisus Sirah 23, 14). Fiul cel mic a vrut să uite cine este, să-și uite părinții și educația primită. A vrut să trăiască în întunericul necunoștinței. Ce-a vrut, aceea a dobândit. Consecințele unei astfel de vieți se văd îndată, una după alta. Întâi își risipește averea, apoi rămâne fără falșii săi prieteni, singur, și din acest punct în jurul său nu este altceva decât foamete de pâine, de dragoste și de milostivire.
În această situație fiind își aduce aminte de tatăl său, de bunătatea, de milostivirea și de dragostea pe care acesta le manifestă față de slujitorii săi. Își aduce aminte de casa părintească, de căldura ei. Această aducere aminte îl face să-și vină-n fire, să intre din nou în rânduială.
Amintirea familiei este revelatoare pentru el. Imaginea casei părintești devine stâlpul de reazăm al învierii sale. Avea dreptate poetul Grigore Vieru când spunea: Casa părintească nu se vinde / Nu se vinde pragul părintesc/ Dintre-atâtea locuri dragi și sfinte/ Ochii mamei încă ne privesc…/ Îi păcat, nu-i drept, nu este bine/ Să vinzi casa care te-a încălzit…
Ce s-ar fi întâmplat cu el dacă nu ar fi avut această soluție la îndemână. Ar fi pierit de foame și de jale ca un om al străzii uitat și părăsit de toți. Gândiți-vă la părinții dumneavoastră, la casa părintească, gândiți-vă la cele pe care le-ați dobândit în sânul familiei și cum ar fi fost de nu le-ați fi avut. Folclorul nostru a preluat ideea fiului risipitor, dar mai exact a preluat ideea întoarcerii în sat, la părinți și la casa părintească. Spre exemplu:
De ce fug mamă la tine,/ Când lovesc furtuni în mine…/ Mamă ca-n poală la tine/ N-am găsit nici un loc în lume,/ Num-acolo când m-am pus,/ Lacrimi și durere nu-s…/ Cine te-a-nvățat pe tine,/ Să mă vindeci așa bine,/ N-ai carte și nu-mi dai leacuri,/ Dar mă vindeci de necazuri,/ Orice boală de pe lume,/ Doare pân-ajung la tine…/ Ai avut puteri mereu,/ Date de la Dumnezeu,/ Să mă aperi ca pe-un pui/ Ce-o ieșit din oul lui,/ Mi-ai dat drumul pe pământ,/ Să mă bat de ploi și vânt,/ Și atuncea când cad jos,/ Ți-s puiul ce ți s-o-ntors./ Oricât cad și oricât doare,/ Tu mă pui iar pe picioare,/ Nu trebuie să-mi faci nimic,/ Numa-n poala ta să pic. Sau o altă compoziție: Cine n-are mamă dragă,/ Unde biata lui să meargă?/ Cine n-are mamă dulce,/ Unde biata lui s-aduce?
Este o întrebare cât se poate de serioasă. Mai ales pentru lumea de astăzi. O lume în care familia și casa părintească trec printr-o criză profundă. Termenul de familie trece el însuși printr-o criză. În locul lui unii ar vrea să pună un termen mai „european”, și anume parteneriat civil. Circula un material în mediul online în care se arăta că în anumite țări europene, mai nou, se evită termenul de mamă sau tată, se folosește cel de părinte. Chiar și pe unele acte de identitate nu mai apar termenii mamă și tată ci părinte 1 și părinte 2.
Familia tradițională așadar nu mai reprezintă interes pentru o Europă păcătoasă. Care și-a uitat rădăcinile și și-a pierdut reperul, echilibrul. O Europă risipitoare care încă nu și-a venit în fire. În acest context casa părintească de fapt nu mai există și ne întrebăm ce se va întâmpla cu fiii risipitori a lumii acesteia? La ce se vor raporta? În momentele lor grele în brațele cui vor cădea?
Rezultatele pervertirii familiei și profanării casei părintești se văd. Mulți tineri neavând reper și sprijin familial aleg suicidul. Unele țări occidentale, puternic dezvoltate, se laudă că li-s goale închisorile, dar nu spun că le sunt pline spitalele de psihiatrie, cu oameni care suferă depresii severe. Nici progresul științific, nici bunăstarea economică nu pot substitui dragostea părintească și căldura unei case părintești.
Gândiți-vă la părinții dumneavoastră și la cum v-au crescut ei și dacă aveți copii, asigurați-vă că în casa dumneavoastră domnește un duh bun, care să le asigure, dincolo de cele lumești, confort și liniște sufletească. Și fiți siguri că acest confort duhovnicesc îi va face să se întoarcă acasă, de nu fizic, cel puțin cu mintea și cu gândul și îi va feri de multe greșeli pe care ar fi tentați să le facă.
Și trebuie menționat și un alt adevăr. Casa noastră părintească prin excelență este Biserica. Aici îi așteaptă o mamă duioasă și un tată drag pe toți risipiții, păcătoșii și nefericiții lumii…
Pr. Iulian Paul ISIP